Mi-ai pus toamna pe umeri și te-ai rătăcit printre frunze,
M-ai învelit cu vântul și ai dispărut fără scuze,
O vorbă n-ai lăsat la plecarea-ți, n-ai vrut să te știu cu zâmbet,
Te-aș căuta în mulțime, dar nu te cunosc după umblet.
Ai adus toamna și frigul își face cuib printre gânduri,
Ne-am potrivit ca tăcerea ce-și plânge amarul în scânduri,
Te plimbă pașii prin locuri de mine neștiute,
Ne-am spune, de ne-am găsi, atâtea vorbe nevrute.
A venit toamna și inima nu mi-e acoperită,
De-o lași să-i fie frig, n-o să se mai simtă iubită,
Ce mirare că vremea s-a supărat pe mine!
Te-ai plâns, cumva, că de când nu sunt nu-i bine?
Bucurii pe dos 
Tare mult îmi plac versurile tale! Fiecare poezie reprezintă o delectare pentru mine, fiindcă spune câte o poveste în care mă regăsesc! 🙂 Și pe care tu o spui atât de frumos..! Te felicit!!
ApreciazăApreciază
Mă bucur! Trec rar pe aici, dar găsesc de fiecare dată povești și mai frumoase, și mai surpinzătoare.
ApreciazăApreciat de 1 persoană