Bucurii pe dos

Toamnă

Mi-ai pus toamna pe umeri și te-ai rătăcit printre frunze,
M-ai învelit cu vântul și ai dispărut fără scuze,
O vorbă n-ai lăsat la plecarea-ți, n-ai vrut să te știu cu zâmbet,
Te-aș căuta în mulțime, dar nu te cunosc după umblet.

Ai adus toamna și frigul își face cuib printre gânduri,
Ne-am potrivit ca tăcerea ce-și plânge amarul în scânduri,
Te plimbă pașii prin locuri de mine neștiute,
Ne-am spune, de ne-am găsi, atâtea vorbe nevrute.

A venit toamna și inima nu mi-e acoperită,
De-o lași să-i fie frig, n-o să se mai simtă iubită,
Ce mirare că vremea s-a supărat pe mine!
Te-ai plâns, cumva, că de când nu sunt nu-i bine?

Bucurii pe dos

Uitată în luna mai

Mai vino, dragule, prin gânduri,
Mai poartă-mă pe culmi sucite,
Mai lasă-te cuprins în rânduri,
Mai scapă-mă de răni pocite.

Mai zi-mi povești cu zâne bune,
Mai vino să îți râd, de vrei,
Mai ceartă-mă că ți-am dat nume,
Mai cere-mi să-ți fiu Lorelei.

Mai spune-mi vorbe la ureche,
Mai dă-mi și azi câte-o idee,
Mai cere-mă să-ți fiu pereche,
Mai plimbă-mă prin curcubeie.

Mai sunt simțiri ce-mi dai la schimb,
Mai sunt povești în care stai,
Mai fă-le, chiar de nu e timp,
Mai fă-le, chiar de nu e mai.

Bucurii pe dos

Ecou întors

Se izbesc de mine tăceri și cerul ăsta mare mă strânge,
Caut adăpost în ziua de ieri, dar și acolo înaltul plânge,
Neînțeleasă de lume, în colțul meu mă adun părăsită
Și încerc să nu las urme, de oameni să nu fiu găsită.

De n-au puterea să vadă ce e în spatele unui zâmbet plecat,
Atunci cum pot să creadă marea tulbure în care mă zbat?
Rămân în tăcerea visării, ascund cu plăcere adâncul,
Râzând în ciuda durerii, îmi plimb prin suflet nimicul.

Bucurii pe dos

Ascunsă de vreme bună

M-am pus la adăpost de zile cu soare și cer senin,
De fluturi ce-au fost în zbor căderea drumului lin,
Dar o tăcere ascunsă prin gânduri cândva uitate
Se vrea pătrunsă de zgomot că încă o simt cum se zbate.

Nebuna gonește departe, străbate pământul la pas,
Și golul ce te desparte de-al stinsului meu dulce glas,
Îl umple cu basme urzite să-ți mute stele-n privire
Și zâmbete menite să-ți dea de bine știre.

Pusă la adăpost și ascunsă de vreme cu soare,
Știută pe de rost, scrisă-n povești cu literă mare,
Mă duce gândul la tine, te poartă-n poezii cu tăcere
Și-așteaptă să-i spui că ești bine, muza catrenelor efemere!

Bucurii pe dos

Vreme rea

Se pornește pe mare furtună și cad pe apă norii,
Cerul e prăbușit și nu știu de se mai ivesc zorii,
Se-neacă în neguri speranța, uitată pe barcă în larg,
Un du-te-vino groaznic de valuri ce se sparg

Izbite de stâncile grele ce disperarea-și cântă
Sub potopul naturii din noaptea asta cruntă,
Cad stelele pe apă, se leagănă și luna…
Să fie, oare, afara sau în suflet furtuna?

Bucurii pe dos

Din trecut

Pe cărări cu frunze moarte vântul șuieră nebun,
În priviri iubiri născute le privesc azi cum apun,
Ne-am iubit, o nebunie, n-am știut să ne păstrăm,
Adunam în brațe soare ce la spate acum îl dăm.

Să mă ierți că n-am putut să îți fiu mai mult în suflet,
Agățată de nimicuri n-am văzut că-ți pierzi din zâmbet,
Ai aprins în ochii mei dorințe, visuri și văpaie,
Azi îmi zâmbești nestingherit în pozele de prin odaie.

Te duci din gândurile mele, din brațe te-ai desprins demult,
Povești cu el și ea-n iubire de alții scrise am să ascult,
Eu nu știu ce e fericirea si nu cred că pot s-o găsesc,
Că ai plecat cu bucuria ce o simțeam când îți zâmbesc.

Bucurii pe dos

Omului din luna mai

De vrei să nu mai știu de tine, de știre te-aș ruga să-mi dai,
Că toamna cade peste mine, eu tot crezând că-i luna mai,
Și de în minte nu-ți mai sunt, de ai uitat cine am fost,
Să-mi spui cuvânt după cuvânt că noi nu am avut vreun rost.

De vrei să nu mai știu de tine, ascunde-ți pașii mai frumos,
Că doru-ți trece pe la mine, prin Bucuriile pe dos,
Și chiar de-n gânduri nu-ți mai sunt, eu n-am uitat cine erai:
Mai spune-mi că frumoasă sunt, tu omule din luna mai!