Reverii

Coboară lumina din ochii ei grei
Și mută-n privire tristețea adâncă,
Pe gânduri căzută sub floarea de tei,
Își reazemă capul ușor de o stâncă,

Adună trăiri în pumnul strâns bine,
Se uită prin suflet, ocol dă la toate,
Așteaptă să treacă norul ce vine,
Se roagă să-i fie păcate iertate,

Visează la fluturi și crede în zâne
Și-aduce aminte de zmei și pelin,
Clipește încet și soarele apune,
Iar frig și tăcere încet spre ea vin.

Ar vrea să adoarmă, că visul o minte,
O duce aproape de bun și frumos,
Dar un fior sub coaste se simte
Și cineva-ntoarce și visul pe dos.

Acolo unde soarele nu pătrunde

Acolo unde soarele nu pătrunde, mirosul e greu și peretele ud,
În var îmbibată tristețea se-ascunde, plânge până și lemnul de dud
Și frigul coboară încet peste zâmbet, cu pași mărunți curajul adună,
Câștigă zilnic grame de suflet, mă lasă străină în mai puțin de-o lună.

Alte ploi

Privesc cu ochii-n durere
Risipă de gânduri și miere,
Rămân la fereastră pierdută,
Cu gândul la vremea trecută.

Se-așterne în casă tăcere,
Amestec de teamă și miere,
Din cer cade ploaia șiroaie,
Desculță mă plimb prin noroaie.

Se plimbă prin noapte himere,
Minciună de lapte și miere,
E vremea în care durerea
Nu se împacă cu mierea.

Bucurie furată

Atât de mult mi-am dorit de Crăciun un brad,
Cu gândul la copilărie să-l pot împodobi,
Dar n-am, și lacrimile rând pe rând îmi cad,
Că ce n-am acum, n-aveam nici când eram copii.

Și fără să vreau, plânge copilul din mine;
S-ar fi bucurat acum de ce îi lipsea odată,
Știe că nu-i uitat, știe că Moșul vine,
Dar nu e brad să-i pună sub el ciocolată.

Și poate-i nedrept să plâng ce nu este
Când sunt atâtea pentru care să mulțumesc,
Dar nu ține de mine, copilul crede-n poveste
Și l-am dezamagit: un brad i-ar fi spus că-l iubesc.

Să fi uitat?…

Zi-mi ce mai faci și dacă sufletul ți-e plin,
Dacă mai rătăcești în serile cu lună,
Cum ai facut de rimele îți sunt azi chin
Și nu mai vrei să scrii de-o vreme bună?

Să-mi spui pe unde pașii te mai plimbă,
Ce doruri dau chipului tău culoare,
De ce nu mai vorbim aceeași limbă,
Spre cine azi te duci zâmbind cu-o floare?

Zi-mi dacă iarnă este și la tine
Și dacă-n gânduri mă mai porți vreun pic,
De m-ai iertat că am uitat de tine
Și-n acea zi n-am îngânat nimic.

Să-mi spui ce vrei că sunt aici s-ascult,
Dar să nu crezi că te-am uitat, ba chiar,
S-adun ce îmi lipsea atât de mult,
Te-am ținut pentru mine acea zi de brumar.

Toamnă

Mi-ai pus toamna pe umeri și te-ai rătăcit printre frunze,
M-ai învelit cu vântul și ai dispărut fără scuze,
O vorbă n-ai lăsat la plecarea-ți, n-ai vrut să te știu cu zâmbet,
Te-aș căuta în mulțime, dar nu te cunosc după umblet.

Ai adus toamna și frigul își face cuib printre gânduri,
Ne-am potrivit ca tăcerea ce-și plânge amarul în scânduri,
Te plimbă pașii prin locuri de mine neștiute,
Ne-am spune, de ne-am găsi, atâtea vorbe nevrute.

A venit toamna și inima nu mi-e acoperită,
De-o lași să-i fie frig, n-o să se mai simtă iubită,
Ce mirare că vremea s-a supărat pe mine!
Te-ai plâns, cumva, că de când nu sunt nu-i bine?

Uitată în luna mai

Mai vino, dragule, prin gânduri,
Mai poartă-mă pe culmi sucite,
Mai lasă-te cuprins în rânduri,
Mai scapă-mă de răni pocite.

Mai zi-mi povești cu zâne bune,
Mai vino să îți râd, de vrei,
Mai ceartă-mă că ți-am dat nume,
Mai cere-mi să-ți fiu Lorelei.

Mai spune-mi vorbe la ureche,
Mai dă-mi și azi câte-o idee,
Mai cere-mă să-ți fiu pereche,
Mai plimbă-mă prin curcubeie.

Mai sunt simțiri ce-mi dai la schimb,
Mai sunt povești în care stai,
Mai fă-le, chiar de nu e timp,
Mai fă-le, chiar de nu e mai.

Ecou întors

Se izbesc de mine tăceri și cerul ăsta mare mă strânge,
Caut adăpost în ziua de ieri, dar și acolo înaltul plânge,
Neînțeleasă de lume, în colțul meu mă adun părăsită
Și încerc să nu las urme, de oameni să nu fiu găsită.

De n-au puterea să vadă ce e în spatele unui zâmbet plecat,
Atunci cum pot să creadă marea tulbure în care mă zbat?
Rămân în tăcerea visării, ascund cu plăcere adâncul,
Râzând în ciuda durerii, îmi plimb prin suflet nimicul.

Ascunsă de vreme bună

M-am pus la adăpost de zile cu soare și cer senin,
De fluturi ce-au fost în zbor căderea drumului lin,
Dar o tăcere ascunsă prin gânduri cândva uitate
Se vrea pătrunsă de zgomot că încă o simt cum se zbate.

Nebuna gonește departe, străbate pământul la pas,
Și golul ce te desparte de-al stinsului meu dulce glas,
Îl umple cu basme urzite să-ți mute stele-n privire
Și zâmbete menite să-ți dea de bine știre.

Pusă la adăpost și ascunsă de vreme cu soare,
Știută pe de rost, scrisă-n povești cu literă mare,
Mă duce gândul la tine, te poartă-n poezii cu tăcere
Și-așteaptă să-i spui că ești bine, muza catrenelor efemere!