Plânsul infinitului

Stau singură pe margine de drum
Și trec pe lângă mine oameni cu priviri pierdute,
Se duc și vin, mă ocolesc aici si-acum,
Iar eu mă-ntreb de ce nu stau și au cuvinte mute.

Un ins nu se aşază lângă mine
Pe umăr să mă bată și lacrima să-mi șteargă,
Să-mi ia-n brațe durerea și s-o ascundă bine,
Cu fapta bună-n suflet departe-apoi să meargă.

Păcat c-a mea tristețe e însuși infinitul,
Și nimeni nu se ostenește de praful greu să-l șteargă,
În loc să-l lustruiască, aprind încet chibritul
Și-n ghearele durerii îl lasă apoi să ardă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s