Albastru

E zi de luni în calendare. Noiembrie, cinci.

Mă caut în prezent, dar mă găsesc atunci…

De mânecă mă trag să las totul în urmă,

Inima să o spăl și s-o usuc pe sârmă.

 

Să-i șterg din amintiri și s-o pictez albastru;

Roșu nu i-a priit, e toată un dezastru,

Să fie mai deschisă la minte și gândire,

Pe cel ce nu e demn să-l ducă spre ieșire.

 

Albastru e culoarea ce inima-mi deșteaptă

Și tot ce-a fost cotit de astăzi se îndreaptă,

Trecutele iubiri prin buzunar uitate

Se pierd ușor pe drumul către eternitate.

 

Printr-un simplu albastru inima se dezice

De roșul ce i-a fost până mai ieri complice;

Albastră să-mi pornească singură la drum,

Să piardă ce-a fost roșu în amintiri de fum.

 

Căci roșul a-ndemnat-o rapid să ia decizii,

Dar nu i-a spus că-i bun și-un calcul cu precizii,

Roșul a dominat-o când ea a vrut să scape,

Văzând cum disperarea a început să sape.

 

Și la ce bun să fie roșul drept ornament

Când inima e toată-mbrăcată-n pansament?

Albastrul e culoarea ce de azi înainte

Inima și pe mine o să ne reprezinte.

 

Albastru este cerul, albastră este marea,

Albastră să îmi fie și-n inimă chemarea,

Chemarea ce mă duce către Dumnezeu,

Căci El e tot albastru în sufletul meu.

Publicitate