Se izbesc de mine tăceri și cerul ăsta mare mă strânge,
Caut adăpost în ziua de ieri, dar și acolo înaltul plânge,
Neînțeleasă de lume, în colțul meu mă adun părăsită
Și încerc să nu las urme, de oameni să nu fiu găsită.
De n-au puterea să vadă ce e în spatele unui zâmbet plecat,
Atunci cum pot să creadă marea tulbure în care mă zbat?
Rămân în tăcerea visării, ascund cu plăcere adâncul,
Râzând în ciuda durerii, îmi plimb prin suflet nimicul.
Bucurii pe dos 