Ploaie-n aprilie

Plouă mărunt într-o joi de aprilie,
Se cerne de sus durere nebună,
Iar inima-n piept cu orice bătaie
Din brațe străine încet mă adună.

Plouă de-o vreme și satul e ud,
Nici urmă de om pe stradă nu trece,
Din suflet îmi par un zgomot c-aud:
E ploaia ce cade flămândă și rece.

Plouă târziu și-n zare-i doar fum,
Copacii se-ndoaie sub crengile grele,
Din brațele tale încerc să m-adun,
Dar brațele tale sunt visele mele.

Plouă mărunt și tu nu-mi dai stare,
Din cer par să cadă lacrimi mereu;
Plouă şi-n minte am doar o-ntrebare:
Care-i mai rece: ploaia sau eu?

image-2388-760x397-00-75

3 gânduri despre „Ploaie-n aprilie”

  1. he hee… între poezia ta și versurile mele nu-i prea mare diferență… le așezi frumos, iar ceea ce rămâne la final, după ce citești, e un zâmbet. și totuși parcă nu e acel zâmbet pe care te aștepți să-l ai, cald, luminos… e mai mult cenușiu, tomnatec… pentru că apare gândul „am trăit/trăiesc asta”. fericirea e un lucru atât de mărunt și atârnă parcă pe miezul unei pânze de păianjăn. pare atât de ușor la început, dar cu fiecare pas te încurci, te agăți, te lipești și te înozi în ițele lipicioase… și ce sunt versurile tale? reminiscențe ale zâmbetelor din alte vremuri.

    Apreciază

  2. O sa spun si eu ceva chiar daca s-ar putea sa supere.
    Arta daca nu duce nicaieri este o arta trista, iar daca duce la ceva rau este o arta a mortii. Ne cantam elegiac neputintele. Este un plans trist al unui zbor infrant sau cel putin oprit pentru un moment si care parca asteapta eliberarea.
    Reflectiile pe care le da arta trebuie sa nasca acea scanteie care misca sufletul spre ceva inefabil, impotmolirea si angoasele ultimelor rebunfniri ale constiintei si vietii pot si ele deveni arta, o arta lipsita de speranta, opusul un strigat al unei cereri pline de vointa si nadejde de a fi rascumparata fiinta, reinviata si restabilita in matca existentiala fireasca a ei.
    In lumina aceasta rugaciunea este o arta rascumparatoare a fiintei, un cant ca o rugaciune isi afla si scopul si rostul ei viu si datator de viata. Neputinta de a ne ruga este o inchidere a sufletului inspre sine. Versuri pentru altii ar fi o lucrare pentru tempul zeitei noastre, pentru un idol numit imagine sau personalitate. Cand scriem pentru noi, sincer, ca o iesire in afara a unor sentimente ce se cer dezvaluite, rostite si cand aratam aceasta altora, aceasta este ca o destainuire iar pentru noi, o mangaiere si un balsam pentru rana din el. Ea e invelita, ascunsa in intuneric, un acoperamant al smereniei, al lipsei de afirmare. Daca nu ea adanceste ranile, ne instraineaza de la bolnavul din noi care ne cheama cu glas stins si nebagat in seama. Nemilosul din noi, cruzimea surda il omoara. El ne cheama si noi vrem cu tot inadinsul sa ne facem voia, pentru ca avem de cladit monumente care au sa dainuie pentru o vreme, credem noi, pentru o vreme pe care am vrea-o indelungata spre totdeauna. Bolile noastre, oase pe care se cladesc monumente, piedestaluri inalte, lauri de plastic verzi si stralucitori, podoabele unei defilari insurdite prin viata.
    Intors inapoi, incovoiat inspre sine cu putere este acela care face o sfortare puternica de a se intoarce in sine, lucrand la aurul din el ca un miner indarjit in sine si surd fata de lumea din afara ca sa scoata comoara pe care o va inalta deasupra capului. Bucuria aceasta a gasirii acestei comori trebuie ca este de nedescris de mare si adevarata. O, daca am cunoaste acestea!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s