Cobor tăcută, treaptă după treaptă,
Pe scara ce m-afundă-n gânduri.
Le văd timide-ncătușate-n lanțuri,
Eu urlu, dar ele se-nțeleg în șoaptă.
Încerc cu greu zăvorul să-l desfac,
Să le adun durerea de prin oase.
Nu erau multe, la număr doar vreo șase,
Dar îmi părea că-s sute care zac.
Și toate mă privesc cu milă,
Căci, biata fată, lupte grele duce.
Ea poartă o povară menită să-i usuce
Un zâmbet cald și-o inimă senilă.
Minute-n șir se sfătuiesc în taină,
Apoi privirea și-o ațintesc spre mine.
Mi-ar da un sfat, m-ar învăța de bine,
Dar ce folos când inima comandă!
Și se așterne o tăcere albă.
Crunta durere tot mai adânc mă sapă,
Încep să plâng, de lacrimi fac risipă,
Pe chip, frumos, tristețea mi se plimbă.
,, – Ochii plâng șiroaie, inimă nebună,
Frunte-ai încrețită, privirea plecată…
Parcă ai fi, copilă, cu ceară picată
De nu vrei, nicicum, să fugi de furtună.”
Nu sunt zdruncinate, cu vorba mă ceartă,
Blânde și supuse gândurile mele.
Cu zor mă îndeamnă să urc treptele,
Să lupt să-mi fie bine, să nu mă mint că-i soartă.
Bucurii pe dos 