Îmi şuieră prin gânduri vânt de toamnă
Și culcă la pământ ramuri grămadă,
De-mi pare că suflarea mi-e bolnavă
Că nu știu de-i credință ori tăgadă.
Ca un cireș de soare dezmierdat,
Întins-am crengile până la cer,
Am înflorit, de raze gâdilat,
Ca azi, să mă usuce crudul ger.
Și n-am rodit… nici frunza n-a mai dat,
Am fost pe jumătate fericită,
Căci bruma albul mi-a sfidat
Și mi-a lăsat floarea zbârcită.
Atâta liniște a nins pământul,
Dar măturat a fost într-o clipire,
Pe solul rece și-a găsit mormântul
Floarea cireșului născută din iubire.
Bucurii pe dos 
Ma bucur că încă mai scrieţi! Bănuiesc că scrieţi şi poezii pe care nu le publicaţi aici. Nu vreau să vă influenţez negativ devenirea si mă abţin să fac multe comentarii, dar mă bucur de dumneavoastră. Îmi vine să vă îmbrăţişez! Sper să nu fiu înţeles greşit, n-am nici o intenţie, doar mă bucur! 🙂
ApreciazăApreciază