Se pornește pe mare furtună și cad pe apă norii,
Cerul e prăbușit și nu știu de se mai ivesc zorii,
Se-neacă în neguri speranța, uitată pe barcă în larg,
Un du-te-vino groaznic de valuri ce se sparg
Izbite de stâncile grele ce disperarea-și cântă
Sub potopul naturii din noaptea asta cruntă,
Cad stelele pe apă, se leagănă și luna…
Să fie, oare, afara sau în suflet furtuna?
Bucurii pe dos 
Luna nu cade din cer numai se preschimba in sange si deci nici nu se clatina… Luna o inchipuie pe Maica Domnului!
imi plac aluziile tale ce vizeaza sfera credintei,
imi place si faptul ca lasi lucruri cu subinteles prin versuri si esti putintel filosoafa…
sa fie ceva innascut sau ceva dobandit? (o intrebare retorica)
Am revenit acum dupa mai mult timp ca sa vad ce ai mai scris. 🙂 Ma bucur ca nu te limitezi la un singur subiect…
imi pare ca sunt multe trairi interioare, ganduri,…
Imi pare iarasi ca anumite versuri imi sunt adresate desi este imposibil ca sa fie ceva voluntar pentru ca nu ne cunoastem si este pur si simplu coincidenta…
de aceea mi-e cam frica sa citesc ca ma simt vizat de multe ori. :))
Imi dau curaj si citesc mai departe!…
….
P.S. Cuvantul invie sau omoara!
ApreciazăApreciază