Dorință

Era odată într-un sat,
Sărac, pierdut pe hartă,
Un copilaș mult apăsat
De foame, frig și soartă.

Traiul nu îi era ușor,
Muncea din greu micuțul;
Să poată fi de ajutor
Își însoțea tăicuțul

La spart de lemne prin vecini,
La măturat ograda,
Săpat pământul prin grădini
Sau curățat zăpadă.

Și își dorea nespus de tare
Să nu-l apuce gerul
Desculț, cu piciorușe goale
Și vai de el, biet, băiețelul.

Singur odată auzise
Copiii înstăriți vorbind
Că eu domn ce se pornise
În ghete daruri îndesând.

Și dacă el nu avea ghete
Unde să-i pună Moșul, oare
Din traista lui cu bunătate
Curate raze de soare?

Nu ar fi vrut sa-l ocolească
Cum a făcut și până -acum,
Nu ar fi vrut nici să -l silească
Să se abată de la drum:

,,Să-i aduci, Moşule, te rog,
Măicuței să -i aduci răbdare,
Să rabde când eu sunt milog
Și nu-nțeleg că nu-i mâncare.

Tăicuței să -i aduci putere
Să mă mintă pe ascuns
Că lui nu îi este foame
Când mâncarea nu-i de-ajuns.

Mie să îmi dai credință
Să cred când ai mei îmi spun
Că viața nu-i doar suferință
Atunci când lacrimi adun”.

Așa vorbea în sinea lui
Micuțul cu picioare goale,
S-audă garda Moşului,
Să -i dea și lui acum târcoale.

Și este trist c-o sărbătoare
Pentr-un copil e o corvoadă…
Unul mai află alinare,
Dar mult mai trist e că-s grămadă.

Publicitate