Totul și Nimic

Pe drumul ce coboară către sat,
Vântul mătură dorul din cale,
Trei plopi lin se apleacă și pe umăr te bat,
Iar timpul şi-a semnat hotar pe-ntreaga vale.

În inimă de sat, avut, dar chibzuit,
Într-o căsuță mândră, cu-n nuc bătrân la poartă,
Cu flori pe cap de pod și gardul văruit
Își duce viața-n tihnă Totul bătut de soartă.

Câțiva pași mai la vale, un gard ce stă să cadă,
Și bălării ce-nalță tunel spre pragul casei,
În patru labe-un suflet ce dă voios din coadă
Şi Nimic ce petrece parcă-n ciuda soartei.

Pe nimeni pare ca n-ar vrea să-ncurce
Umilul Tot cu trista-i existență,
Pe când prea-nfumuratul și locvace
Nimic se miră singur de-a minții opulență.

Totul ia seama bine înainte să vorbească,
Își calculează pașii și nu o dă la ghici.
Ce te faci cu Nimic că nu vrea să gândească!
Se-afundă tot mai mult, nu poți să-l mai ridici.

Cu suflet mult prea mare să-l lase în noroi,
Totul întinde mâna să-l tragă ușurel;
Zadarnic capu-şi bate de parc-ar fi război…
Nu poate și s-aşază pierdut lângă el.

Că Totul și Nimic ce stau acum sub măști
Prea bine-ar trebui să fi-nțeles
Că suntem noi, ființele-omeneşti:
Am semănat cândva și-acu-i timp de cules.

Ai mintea plină și sufletul la fel
Și poți în viață un drum să îți croieşti,
Dar te lovești nevrând de mulți ce n-au un țel
Și-ajungi în așa fel visul să-ți cheltuiești.