Pe drumul ce coboară către sat,
Vântul mătură dorul din cale,
Trei plopi lin se apleacă și pe umăr te bat,
Iar timpul şi-a semnat hotar pe-ntreaga vale.
În inimă de sat, avut, dar chibzuit,
Într-o căsuță mândră, cu-n nuc bătrân la poartă,
Cu flori pe cap de pod și gardul văruit
Își duce viața-n tihnă Totul bătut de soartă.
Câțiva pași mai la vale, un gard ce stă să cadă,
Și bălării ce-nalță tunel spre pragul casei,
În patru labe-un suflet ce dă voios din coadă
Şi Nimic ce petrece parcă-n ciuda soartei.
Pe nimeni pare ca n-ar vrea să-ncurce
Umilul Tot cu trista-i existență,
Pe când prea-nfumuratul și locvace
Nimic se miră singur de-a minții opulență.
Totul ia seama bine înainte să vorbească,
Își calculează pașii și nu o dă la ghici.
Ce te faci cu Nimic că nu vrea să gândească!
Se-afundă tot mai mult, nu poți să-l mai ridici.
Cu suflet mult prea mare să-l lase în noroi,
Totul întinde mâna să-l tragă ușurel;
Zadarnic capu-şi bate de parc-ar fi război…
Nu poate și s-aşază pierdut lângă el.
Că Totul și Nimic ce stau acum sub măști
Prea bine-ar trebui să fi-nțeles
Că suntem noi, ființele-omeneşti:
Am semănat cândva și-acu-i timp de cules.
Ai mintea plină și sufletul la fel
Și poți în viață un drum să îți croieşti,
Dar te lovești nevrând de mulți ce n-au un țel
Și-ajungi în așa fel visul să-ți cheltuiești.
Interesanta metaforă!
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Eu cred că le avem pe rând, când totul, când nimic. Excelent scris!
ApreciazăApreciază
De acord cu dvs., sunt momente în viata în care suntem tot, iar altele în care îmbrăcăm haina lui nimic. Va mulțumesc pentru gânduri!
ApreciazăApreciat de 1 persoană