Mă ascund în tăcerea unui gând,
Să-mi odihnesc zâmbetul rupestru,
Să pot de mâine curat să colind,
Să mă-nsoțesc în Gustar cu Austru.
Dar gândul nu tace ca până mai ieri-
Sătul să-şi înghită oful în sec
Și să colinde prin nicăieri
Nu-ndură să vadă un mândru zevzec.
Și se pornește ochii să-mi scoată,
Că nu sunt om cu cine-ar trebui,
Că floarea gingașă e, biata, tăiată
Și am udat, în schimb, bălării.
Cum prinse momentul, mă toacă mărunt,
Mă pune la zid pentru câte a tras,
Dar nu îmi pierd firea, ci fruntea-mi descrunt
Și mă deștept în al nouălea ceas.
Las timpul să curgă cât eu m-odihnesc
Acolo-ntre gânduri, pe brațele lor,
Din loc să o iau când mă trezesc,
Iar viața alb-negru s-o țin sub zăvor.
Bucurii pe dos 