Aș vrea să scriu… Vreau să scriu! De patru zile încerc să îmi adun gândurile, dar fără succes. Am un amalgam de sentimente în suflet. Toate vor să iasă la lumină, dar se îmbulzesc la ușa sufletului și nu reușește niciunul să răzbată și să se așeze trufaș pe foaia albă.
Îmi iau și astăzi caietul în paginile căruia îmi odihnesc lumea, cu speranța că voi reuși să dau viață câtorva rânduri. După minute bune, eșec total… Încep să cred că cineva se răzbună pentru faptul că mă ascund, că nu dau ochii cu ochii tăi. Și ce bine se răzbună! Scriu de mai bine de trei sferturi de oră și șterg tot de atunci… Citesc încă o dată ce am reușit să înșir până acum, este a nu știu câta oară, pot deja să reproduc fără vreo dificultate totul. Citesc și-mi dau seama că n-am scris nimic concret; îmi spun iară că e timpul să mă adun. Reușesc în cele din urmă să notez ceva: ,,Cinste ție, carte iubită/ Că scoți lumea din ignoranță,/ O duci spre lumină, îi dai siguranță/ Și nici nu iei, pentru asta, vreo mită’’… Îmi șoptesc că e un început bun, mă încurajez singură și meditez mai departe.
După alte treizeci de minute sunt tot aici, în același punct, fără vreo virgulă în plus. Da, sunt tot aici pentru că am zburat spre tine, am uitat de ,,carte iubită’’ și de ,,siguranță’’, m-am văzut eu în siguranță în brațele tale. Și-am ajuns la ,,El zâmbește mult și zâmbește frumos,/ Ploaie, vânt și tunet degeaba lovesc;/ Nu e un secret, dar poate-i curios,/ De ce când zâmbești… zâmbesc?’’
Și iată o zi ce seamănă cu cele de dinaintea ei prin prisma faptului că mi-ești prezent în gânduri mai mult decât aș fi crezut, iar asta nu-mi dă voie să-mi pun ordine în idei, în mintea asta care parcă s-a albit peste noapte. Tu știu că ți-ai pus cândva inima la mine-n palme, să fie tot aici, iar la schimb să-mi fi luat versurile? Cu tine vorbesc, te știi prea bine!! De vezi cele mărturisite, caută-mă să împărțim lucrurile cum trebuie, poate ți-e de folos altceva la schimb. Te aștept de miercuri, îndrăznește să vii!
Bucurii pe dos 