Bogați cu prea puțin

nouPrea multe vorbe nechibzuit născute,

Mult prea mult haos și prea multe dispute,

O lume prea grăbită să creadă în magie,

În carte, vis, iubire și scumpă poezie.

 

Prea multe nostalgii pe chipuri desenate,

Mult prea multe simțiri din inimă furate,

O viață ce se scurge cât ai clipi din gene,

Și-un zâmbet întâlnit pe prea puține scene.

 

Mult prea multe eșecuri întipărite-n minte,

Un număr mult prea mic de pași înainte,

O soartă prea gândită s-o mai putem avea,

Căci banul stăpânește și face doar ce vrea.

 

Când prea puțin din bine pe lume se găsește

Și mult prea mult din rău de lume se lipește,

Să nu îți pierzi speranța și să-ți spui în tăcere

Că ce-i puțin pe lume mereu va fi avere.

Reclame

În brațe de noiembrie

45235893_485177221983267_611998488531566592_n

Frigul izbește din șapte zări,
Pe brațe se lasă purtat,
Vina-i a mea, cu el am flirtat,
Perfidul maestru în deghizări.

Un soare cu dinți s-a vrut a fi
Și n-am cercetat, am luat-o de bună,
Cum la căldură eu sunt imună,
Dintr-o privire el mă citi.

Dar chiar de-i sunt dragă, nu-i sunt de ajuns,
De mine se scutură-n drum, lângă colț,
Căci e sătul să umble desculț,
Noiembrie-n oase și lui i-a pătruns.

Mândru din fire îmi lasă simbrie
Rece în suflet și cald pe obraz,
Iar eu, ca să pot să-i fac în necaz,
Zâmbesc amar și plec cu noiembrie.

Te caut să mă cauți

Aș vrea să scriu… Vreau să scriu! De patru zile încerc să îmi adun gândurile, dar fără succes. Am un amalgam de sentimente în suflet. Toate vor să iasă la lumină, dar se îmbulzesc la ușa sufletului și nu reușește niciunul să răzbată și să se așeze trufaș pe foaia albă.

Îmi iau și astăzi caietul în paginile căruia îmi odihnesc lumea, cu speranța că voi reuși să dau viață câtorva rânduri. După minute bune, eșec total… Încep să cred că cineva se răzbună pentru faptul că mă ascund, că nu dau ochii cu ochii tăi. Și ce bine se răzbună! Scriu de mai bine de trei sferturi de oră și șterg tot de atunci… Citesc încă o dată ce am reușit să înșir până acum, este a nu știu câta oară, pot deja să reproduc fără vreo dificultate totul. Citesc și-mi dau seama că n-am scris nimic concret; îmi spun iară că e timpul să mă adun. Reușesc în cele din urmă să notez ceva: ,,Cinste ție, carte iubită/ Că scoți lumea din ignoranță,/ O duci spre lumină, îi dai siguranță/ Și nici nu iei, pentru asta, vreo mită’’… Îmi șoptesc că e un început bun, mă încurajez singură și meditez mai departe.

După alte treizeci de minute sunt tot aici, în același punct, fără vreo virgulă în plus. Da, sunt tot aici pentru că am zburat spre tine, am uitat de ,,carte iubită’’ și de ,,siguranță’’, m-am văzut eu în siguranță în brațele tale. Și-am ajuns la ,,El zâmbește mult și zâmbește frumos,/ Ploaie, vânt și tunet degeaba lovesc;/ Nu e un secret, dar poate-i curios,/ De ce când zâmbești… zâmbesc?’’

Și iată o zi ce seamănă cu cele de dinaintea ei prin prisma faptului că mi-ești prezent în gânduri mai mult decât aș fi crezut, iar asta nu-mi dă voie să-mi pun ordine în idei, în mintea asta care parcă s-a albit peste noapte. Tu știu că ți-ai pus cândva inima la mine-n palme, să fie tot aici, iar la schimb să-mi fi luat versurile? Cu tine vorbesc, te știi prea bine!! De vezi cele mărturisite, caută-mă să împărțim lucrurile cum trebuie, poate ți-e de folos altceva la schimb. Te aștept de miercuri, îndrăznește să vii!

Povestea iei începe la Cezieni

iahttps://www.facebook.com/www.cezieni.ro/

Cu rădăcini adânci pierdute-n vreme,

Povestea iei începe la Cezieni,

Când Principesa cu-origini brâncovene

I-a socotit destoinici pe olteni.

 

Și n-a rămas deloc nepăsătoare

Văzând femei ce spun povești cu acul,

Cum un tezaur din mâna lor răsare

Și pot împărăți cu-acesta întreg veacul.

 

Povestea, cu mult drag, a dus-o mai departe

Și-n suflet a țesut atâtea bucurii,

Un meșteșug de aur luat parcă dintr-o carte,

La noi a avut ia origini timpurii.

 

E zi de Sânziene și-n sat e sărbătoare

Că n-a murit acolo, în neguri de trecut,

O mână ce dă viață la viața viitoare

Și-un suflet ce-are-n sânge nevoia de cusut.

Creez vise!

creez vise

 

Cioplesc în piatră un mănunchi de vise

Și le aștern apoi pe portativ,

Când Cheia Sol rănile își tivise,

Îi dau de lucru și-o privesc ostentativ.

 

Să le înșire ea, cum știe, după rang

Și să le cânte-ntr-un solfegiu monoton,

Iar când sunt gata, ca un bumerang,

Să mi le-napoieze într-un colț de donjon.

 

De-acolo, lucru cert, să știu că nu mai pleacă

Și nu rămân ca ieri, de vise pustiit;

Privirea n-o să-mi fie lăsată și posacă

Atunci când mă găsesc doar de ele hrănit.

Cer ajutor

Ce facem când ne pleacă iubirea?

Plecăm și noi, dar plecăm separat,

Cu gând împăcat și caldă privirea,

C-am încercat,  dar nu s-a reparat.

 

Dar ce facem când iubirea nu pleacă,

Însă noi suntem nevoiți să plecăm?

Când inima urlă și-n lacrimi se-neacă,

Dar creierul spune că ne vindecăm?

 

Caut răspuns,  dar nu îl găsesc

Și cer ajutor, la voi apelez…

Din rădăcină rău să cosesc

Sau pic cu pic să mă torturez?

 

Ieri am fost ,,doi”, astăzi doar ,,noi”,

Eu sunt aici și tu acolo,

Tot ce-am avut am dus la gunoi,

Am aruncat iubirea cât colo.

 

N-am fost în stare să ne păstrăm

Și ne-am greșit în aceeași măsură,

Când unul pe altul noi să contăm,

Strâns-am frustrări ce ne durură.

 

Și astăzi în mine iubirea vădește,

Nu vrea să plece, deși i-am cerut-

Că nu te-am iubit cum se iubește,

Eu te-am iubit cum am știut.