Cugetări

Iubirea-i credință, și har, și putere, lumina ce izvorăște din suflet.

Departe-i abisul când oamenii plantează în suflet doar flori,

Și-i vară tot anul, iar timpul, voit a uitat să cearnă și nori

Pe bolta ce ține pe umerii grei, un soare ce-i numai un zâmbet.

 

Credința-i sămânța ce încolțește și te îndeamnă să iei și să dai:

Să iei frumusețea din orice poveste, să dai durerea jos de pe chip.

Când simți că n-ai aripi și trupul e jos, să nu rămâi căzut în nisip –

Viu grai e exemplul, să-l vadă și alții, dar nu cu alai.

 

Bunătatea-i zâmbet dus la rang de artă, dar uităm adesea și ne încruntăm,

Înaintăm în viață cu pietre dând în alții și purtând doar haine croite din noroi.

De ce să ne mințim că suntem buni ca sfinții, când mâna ne e caldă, dar sufletul e sloi?

Când Dumnezeu e calea și fericirea toată, n-ar fi mai simplu, oare, modelul să-l urmăm?cugetari

Reclame

Durerea de ieri

durere tarzie

Cu părul răvășit și sufletul în palme, mă pierd în orizonturi sumbre,

Cu soarele și stelele-s certată, pe negură mă țin de-atâtea zile.

Urme de dor, de neajuns și frică, frumos împachetate în plicuri fără timbre

Prin poșta inimii ți le trimit; le-am vrut doar pentru mine, dar îmi sunt inutile.

 

Ieri am fost lacomă și egoistă, am vrut durerea toată s-o adun,

Ca tu să poți gusta din fericire, iar eu, din umbră, de mână să te țin,

Dar ai uitat de mine, fost-am soare o viață bun numai să apun,

Iar tu, un zâmbet larg, căldură și lumină, erai numai venin.

 

Spre tine să se-ndrepte, cu ochii plini de lacrimi și vorba rușinată

Acea durere multă, umilă și supusă ce îmi fura din suflet, adesea, primăveri.

Cu brațele deschise și chip scăldat în soare, primește-o de îndată.

P.S.: Să nu crezi că-ți vreau răul, căci n-am trimis-o azi, nici mâine… ci doar ieri.

Salt printre orgolii

salt printrTe uiți stângaci și rușinat la mine,

Hoață și eu, mă fac că nu pricep,

Dar de ai ști cât te-am chemat prin rime,

O viață-n doi cu tine să încep.

 

Iar azi, când inima ți-ai luat în dinți

Și fluturi tu eliberezi spre mine,

Când te-ai gândit de două ori ce simți

Ca nu cumva vreun rău să ne dezbine,

 

Tocmai acum găsit-am să mă joc

Cu sentimente, mângâieri și șoapte,

Iubirea toată eu să o sufoc,

În suflet, ție, să îți las doar noapte.

Gânduri târzii

Am murdărit și astăzi foi,

Sperând să potrivesc cuvinte.

O poezie despre noi…

Puține versuri, s-o ții minte.

 

Ne pierdem azi mai mult ca ieri

În aburii uitării,

Iertare-acum să nu mai ceri,

Pradă mă las tăcerii.

 

Cu fața spre apus mă-ntorc

Tristeți să las în urmă,

Din răsărit lacrimi tot storc,

Târziu nu e să trec la cârmă.ganduri tarzii

La pas, printre gânduri

la pas

Cobor tăcută, treaptă după treaptă,

Pe scara ce m-afundă-n gânduri.

Le văd timide-ncătușate-n lanțuri,

Eu urlu, dar ele se-nțeleg în șoaptă.

 

Încerc cu greu zăvorul să-l desfac,

Să le adun durerea de prin oase.

Nu erau multe, la număr doar vreo șase,

Dar îmi părea că-s sute care zac.

 

Și toate mă privesc cu milă,

Căci, biata fată, lupte grele duce.

Ea poartă o povară menită să-i usuce

Un zâmbet cald și-o inimă senilă.

 

Minute-n șir se sfătuiesc în taină,

Apoi privirea și-o ațintesc spre mine.

Mi-ar da un sfat, m-ar învăța de bine,

Dar ce folos când inima comandă!

 

Și se așterne o tăcere albă.

Crunta durere tot mai adânc mă sapă,

Încep să plâng, de lacrimi fac risipă,

Pe chip, frumos, tristețea mi se plimbă.

 

,, – Ochii plâng șiroaie, inimă nebună,

Frunte-ai încrețită, privirea plecată…

Parca-i fi, copilă, cu ceară picată

De nu vrei, nicicum, să fugi de furtună.”

 

Nu sunt zdruncinate, cu vorba mă ceartă,

Blânde și supuse gândurile mele.

Cu zor mă îndeamnă să urc treptele,

Să lupt să-mi fie bine, să nu mă mint că-i soartă.

 

Enigmă pentru suflet

Nu ştiu cine sunt, încotro mă îndrept.

Ce drum cu spini mă taie în bucăţi?

Aş cere ajutor, dar creieru-i inept,

Din temelii mă rupe cu proaste judecăţi.

 

Am ştiut cine sunt, dar ai fost tu aproape

Să mă pui la pământ cu vorbe care dor.

Eu credeam că iubirea te-nalţă, nu te rupe,

De ce de suferinţă îmi eşti tu scriitor?

 

Nu ştiu cine-am să fiu cu tine lângă mine

Când tu, mai mult ca alţii, primul arunci cu piatra,

Nu-ţi pun capul pe umăr ca să visez la mâine,

Nici să m-alinţi cu vorbe ce mult m-ar bucura.

 

În schimb, mă vrei aproape, să-mi tipăreşti în minte

Durere, vorbe crunte, neadevăr şi ură.

Când tremur lângă tine şi genele-s plecate

Se cheamă că-i iubire o aşa lovitură?

 

Când cred în tine sincer şi te admir orbeşte,

Dar tu nu crezi în mine, mă faci să mă-ndoiesc.

Când a ta vorbă rece inima-mi zdrobeşte

De ce cu toate astea, la tine mă gândesc?

Resemnare

resemnare

Priveşte-n pământ şi din nimic se-adună,

Ar spune ceva, dar cine s-asculte?

Se-napoiază spre ţărm, fugind de furtună,

O-ncearcă prea multe, dar vorbele-s mute.

Ridică privirea de zâmbet cuprinsă

Chiar dacă în suflet lumina e stinsă.

 

Afară cerul e senin şi soarele-i fidel

Pe dinăuntru cade ploaia şi-i noroi.

Cu cine să se certe când gândul e mişel

Şi vede-n inamici doar bravi eroi?

Durerea este multă şi la apogeu,

Iar ea nu vede-n zare urmă de curcubeu.

 

Şi cade pe gânduri şi mult se frământă

Culege amintiri de vreme uitate.

Cu greu recunoaşte că-i în lume absentă,

Dar şi-n ultim ceas tot îi iartă păcate.

Şi plânge şi speră şi printre lacrimi

Mintea-şi pregăteşte pentru alte patimi.