De sub umbrela mea de ,,sperie-ploi”
Cu gest timid, mâna o-ntind spre tine;
Tu îmi faci semn, ești plin tot de noroi,
Nu este înțelept și nici nu se cuvine.
Cu spatele te-ntorci și dai ușor să pleci,
Dar teama nimicesc, m-arunc viteaz spre tine
Și nu-nțelegi nimic, din privire mă storci,
Însă îți râd în nas…să râzi și ție-ți vine.
Așa că-n patru zări umbrela azvârlesc
Și sar într-un picior din baltă-n baltă,
Ochii tăi râd când eu mă murdăresc;
Deși n-ai vrut, eu vreau aceeași soartă.
Cu părul răvășit și sufletul în palme, mă pierd în orizonturi sumbre,
Cu soarele și stelele-s certată, pe negură mă țin de-atâtea zile.
Urme de dor, de neajuns și frică, frumos împachetate în plicuri fără timbre
Prin poșta inimii ți le trimit; le-am vrut doar pentru mine, dar îmi sunt inutile.
Ieri am fost lacomă și egoistă, am vrut durerea toată s-o adun,
Ca tu să poți gusta din fericire, iar eu, din umbră, de mână să te țin,
Dar ai uitat de mine, fost-am soare o viață bun numai să apun,
Iar tu, un zâmbet larg, căldură și lumină, erai numai venin.
Spre tine să se-ndrepte, cu ochii plini de lacrimi și vorba rușinată
Acea durere multă, umilă și supusă ce îmi fura din suflet, adesea, primăveri.
Cu brațele deschise și chip scăldat în soare, primește-o de îndată.
P.S.: Să nu crezi că-ți vreau răul, căci n-am trimis-o azi, nici mâine… ci doar ieri.
Bucurii pe dos 