Plânsul infinitului

Stau singură pe margine de drum
Și trec pe lângă mine oameni cu priviri pierdute,
Se duc și vin, mă ocolesc aici si-acum,
Iar eu mă-ntreb de ce nu stau și au cuvinte mute.

Un ins nu se aşază lângă mine
Pe umăr să mă bată și lacrima să-mi șteargă,
Să-mi ia-n brațe durerea și s-o ascundă bine,
Cu fapta bună-n suflet departe-apoi să meargă.

Păcat c-a mea tristețe e însuși infinitul,
Și nimeni nu se ostenește de praful greu să-l șteargă,
În loc să-l lustruiască, aprind încet chibritul
Și-n ghearele durerii îl lasă apoi să ardă.

Nu știu…dar mă iert

Nu știu nimic despre iertare,
Eu nu știu nici cum să iubesc,
Nu știu vreun leac de vindecare,
Dar știu când toate le greșesc.

Nu știu când sufletul e cald,
Nici dacă toamna asta-mi trece,
Dar stiu când lacrimile cad
Și viața când se simte rece.

Nu mai știu să zâmbesc la stele,
Nu știu nici cerul să-l cuprind,
Dar știu că-n gândurile mele
Luminile pe rând se-aprind.

Nu știu nimic despre curaj,
Nu știu cum să mă lupt cu mine.
Tu ai de toate în bagaj…
Dar prea puțin despre iubire.

Nu știu de mine să mă bucur,
Nu știu de viață să profit,
Dar știu că azi tre’ să mă scutur
De praful care m-a albit.

Nu am știut să mă iubesc,
De mine prea des am uitat.
De astăzi, n-am să-mi mai greșesc.
Tu când te ierți? Eu m-am iertat!

În lumea mea frumoasă

În lumea mea frumoasă pe cer e curcubeu,
Sunt bine eu cu mine și știu că pot mereu,
Prietenii sunt buni și gata să m-asculte,
În lumea mea frumoasă nu îmi lipsesc prea multe.

În lumea mea frumoasă doar ție îți duc dorul,
Când nu îmi ești aproape să-mi pui în brațe cerul,
Te caut în mulțime, în orice gând sau floare,
În lumea mea frumoasă ești semn de întrebare.

În lumea mea frumoasă tu reprezinți misterul,
Te chem, te strig, te caut, dar te înghite gerul,
Nu vrei să te arăți, mă faci să mă-ndoiesc,
În lumea mea frumoasă eu nu știu să iubesc.

În lumea mea frumoasă încep să îți duc dor,
Eu să-ți adorm la piept, tu să-mi vorbești de zor,
Ce brațe îți sunt casă de astăzi tu nu poți,
În lumea mea frumoasă nu vrei să te arăți?

În lumea mea frumoasă eu te aștept și știu
Că undeva, departe, ți-e sufletul pustiu,
Ceva ție-ți lipsește și cred că știu prea bine:
E lumea mea frumoasă ce-i tristă fără tine.

Eu

Fată dragă, mai știi cine ești,
Încotro te îndrepți şi spre ce lumi privești?
Ți-ajunge fericirea ce-o simți în aste clipe
Sau din răsputeri sufletul vrea să țipe?

Ți-e bine în momentul ăsta din viață
Sau simți fericirea ca pe un fir de ață?
Te bucură nimicul și râzi cu poftă mereu
Ori sufletul e-n doliu și apăsat și greu?

Fată dragă, tu te mai iubești?…
Sau te-ai iubit vreodată de când pe lume ești?
Te-ai gândit cândva doar la tine
Și puțin ți-a păsat de alții pentru a ta fericire?

Când ai dansat ultima dată în oglindă
Și ai lăsat soarele brațele să îți cuprindă?
De ce atât de rar te răsfeți cu o carte nouă?
Mai ia-ți și pentru tine, făr’ să te faci că plouă.

Fată dragă, învață să te iubești și fii împăcată cu tine,
Dacă nu tu, cine să îți vrea bine?
Lumea e mare și multora tu poți să le fii dragă,
Dar când se trage cortina ramai cu tine din lumea întreagă.

Mai

Mai vino azi, mai pleacă mâine,
Mai spune-mi că frumoasă sunt,
Mai cere timp, mai vreau cu tine,
Mai iartă-mă pentru cuvânt.

Mai spune ,,da”, mai ia-mă-n brațe,
Mai pierde-mă prin gânduri bune,
Mai stai aici, mai vreau tandrețe,
Mai lasă-mi inima să sune.

Mai fii copil, mai crede cerul,
Mai ceartă – mă pentru păcate,
Mai speră că va trece gerul,
Mai uită rău, mai iartă fapte.

Mai vreau aici, mai vreau să stai,
Mai am atâtea să îți spun!
Mai lasă-mi, Doamne, luna mai
Și omul ăsta drag și bun.

 

Zâmbete reci

Se cern de sus sclipiri de diamant,
S-a pornit cerul să-şi măsoare darul,
Și las pierdute grijile-n neant
Când la fereastră bate felinarul.

Se naște din zăpadă o poveste,
Aievea el și eu ne întâmplăm,
Regina nopții a soarelui cald este
Și eu a gerului cu chip de om.

Prin întunericul sărac al nopții,
Sub lună plină și omătul rece,
Cu glasul stins, ascunsă-n dosul porții,
Simt Crivățul pe inimă că-mi trece.

Și n-are milă, calcă apăsat,
În suflet frigul vrea să mi-l imprime,
Dar știu prea bine că nu e ce-am visat
Şi-l las să plece trist de lângă mine.

Mult mi-a zâmbit și mi-a zâmbit cât zece
Şi-n plasă repede i-aş fi căzut,
Dar zâmbetul ce-mi arăta era prea rece
Și lucrul ăsta pe mine m-a durut.

E rece Decembrie…

E rece Decembrie în acest an…
Îl simți și tu sau, poate, doar eu?
Văd ploaia cum cade flămandă pe geam,
Cum s-o opresc eu, simplu ateu?

De zile bune plouă întruna,
E rece Decembrie și e hain!
Că s-a-ntrecut prea bine cu gluma,
Lăsându-ne negri, făr’ de albul divin.

Cu toate că-i rece, să-l rog îndrăznesc
Zăpadă să ningă peste lumea murdară,
S-ascundă sub haină simțiri ce ruginesc
Când ploaia nu cade decât pe dinafară.

Tu știi că poezia-ți caut

Tu știi că îmi e dor de tine
Și știi că poezia-ți caut,
Cu toate astea, uiți de mine
Și așterni praful pe trecut.

Tu știi că vorba îți cunosc:
,,Cititul te face frumos”,
Cu toate astea, eu nu cresc,
Tot mai urâtă-s pân’ la os.

Tu știi că îmi e dor de tine
Și știi că poezia-ți caut,
Dar nu mai scrii… Așa că bine:
Îți scrie sufletul meu slut.

Tu știi destule despre mine,
Tu știi ce nici eu nu mai știu,
Dar ce tu știi, și nu știi bine,
E că cu mâna dreaptă-ți scriu.

FB_IMG_1575195168381

Cireș de octombrie

Îmi şuieră prin gânduri vânt de toamnă
Și culcă la pământ ramuri grămadă,
De-mi pare că suflarea mi-e bolnavă
Că nu știu de-i credință ori tăgadă.

Ca un cireș de soare dezmierdat,
Întins-am crengile până la cer,
Am înflorit, de raze gâdilat,
Ca azi, să mă usuce crudul ger.

Și n-am rodit… nici frunza n-a mai dat,
Am fost pe jumătate fericită,
Căci bruma albul mi-a sfidat
Și mi-a lăsat floarea zbârcită.

Atâta liniște a nins pământul,
Dar măturat a fost într-o clipire,
Pe solul rece și-a găsit mormântul
Floarea cireșului născută din iubire.

FB_IMG_15709832113258312