Dincolo de tăceri

Dincolo de tăceri e durere:
Tac lacrimi, vorbe și fapte,
Cum dincolo de soare sunt stele
Și omul nu se pierde-n noapte

Că unde-i lumină e viață :
Cresc flori, iubire și zâmbet,
Dar frumosu-i subțire, e ață
Și lasă în urmă crud urlet,

Căci dincolo de nori e târziu:
Târziu fără lună, soare și stele,
Cerul e-n doliu și suferă pustiu
Că de o vreme simte tăcerea pe piele.

Și rătăcită în noapte-s și eu:
Sunt fără zâmbet, cu lacrimi și rele,
Tac vorbe, tac fapte şi-i greu
Că de o vreme durerea îmi tace prin piele.

FB_IMG_1587985479312

Nepereche

Nu vrei să stai, nu vreau să pleci,
Nu vreau să cad, nu vrei să-mi treci,
Nu vrei să vii, nu vreau să plec,
Nu vreau să știu că vrei să-ți trec.

Nu vrei să arzi, tu vrei să doară,
Nu vrei să stai, nu tragi de sfoară,
Nu vreau să pleci, nu vrei să poți,
Nu vrei să ai, mă împarți cu toți.

Nu vreau să fugi, nu vrei să stai,
Nu vrei să pot, tu vrei să dai,
Nu vreau să am, eu vreau să fii,
Nu vrei de mână să mă ții.

Nu vreau să cer, nu vrei să iei,
Nu-mi vrei iubirea de doi lei,
Nu vreau să dorm, tu vrei să somn,
Nu vrei pe viață să-ți fiu om.

Nu vreau luna, nu-ți cer nici stele,
Dar îți sunt vis urât cu iele,
Nu vrei să stai și nu-ți cerșesc
Iubirea chiar de te iubesc.

Screenshot_2020-03-21-20-08-57-1

Şi-mi scrii…

Când miroase a noapte rece și luna intră în odaie,
Prin storuri frigul nu pătrunde că stă ascuns deja în straie,
Când stele se aprind pe cer într-un spectacol desuet,
Atunci te las să-mi scrii povestea cu mâna-ți stângă de poet.

Și te frămânți cu ochii stinși să ne poți pune pe hârtie,
Ce vrei să scrii azi despre mine e despre ce îți sunt eu ție,
Melancolia îți dă târcoale și după cum ți-e obiceiul,
Rămâi în suflet cu speranța şi-n mâna stângă cu condeiul.FB_IMG_1583786156734

Suntem doi şi-o rană

Tăceri ascunse sub priviri pierdute,
Priviri pierdute în lumi neștiute,
În lumi neștiute dorul meu de tine,
În pieptul tău lipsa ta de mine.

Amar adunat și ascuns în pumni,
Din pumni strecurat, aruncat în lumi,
Adunat din lumi și făcut cunună,
Luat mi-e de pe frunte de curata-ți mână.

Taine cunoscute doar de eu și tine,
Gândul tău pierdut în cuvânt la mine,
În poem la tine suntem doi şi-o rană,
Peste sentimente dăm cu praf de mană.

FB_IMG_1582474631561-1-1

Nu-mi pleci

Asemeni unor lumânări trecute, ce cu greu mai picură din ele ceară,
Dar din nimic îşi strâng puterea și pâlpâie în prag de seară,
Așa și eu păstrez scânteia, în mine multe n-au murit,
Că sufletul și toată firea de tine mi le-ai mâzgălit.

Screenshot_2020-02-01-09-58-52-1

Despre nimicuri și de toate

Păstrez în amintiri povestea noastră și dintre degete n-am să te scap de tot,
O nebunie pe jumătate arsă, mocnind din vreme în vreme, te socot,
Un foc de lumânare, ai pâlpâit o vreme, dar frigul și-a vărsat a sa suflare
Și ne-a lăsat pe amândoi cu semne: eu plâng aici și tu în depărtare.

Ești de un timp încoace în ale mele rânduri și îmi zâmbești ca rănile-n oglindă,
Un cui bătut cu dibăcie în scânduri ce de trecut nu vrea să se desprindă,
Atâta tu la mine în minte ai deșteptat fără să crezi atâtea patimi,
De știi iubirea cum se simte, de ce lași loc pe lume pentru lacrimi?

Temeri

Cu inima în tremur toată, te aștept în nopțile târzii,
Să înșiri povești despre o fată, să cred că pentru mine scrii,
Pe versul tău să fiu stăpână, prin gânduri să îți calc mereu,
Iar eu, în nopțile cu lună, să te cuprind în versul meu.

Cade penița pe hârtie și în urma ei povești se nasc,
De ai ști câte îmi ești tu mie, n-ai ține focul fără vreasc,
În mine inima ar crește din depărtări de ți-aş fi muză,
Dar cum să cred a ta poveste când nu-s singura călăuză?

Se strică suflete

E roșu soarele-n apus
Și luna-i suflă peste rană,
Ploaia stăpână a rămas
Și cerne peste oameni mană.

Și strică suflete cu carul
Căci otrăvește pân’ la os,
C-așa i-a lăsat, Domnul, darul,
Să-ntoarcă binele pe dos.

Pe degete ne joacă, hoața,
Zâmbind frumos își toarce firul,
Și noi, naivii, trăim viața,
Ca spinul, nu ca trandafirul.

E roşu soarele-n apus
Și sângerează nemurirea
Că ploaia-n suflet ne-a pătruns
Și nu mai știm ce e iubirea.

Dorința glas să prindă

Vreau puțină liniște din ochii tăi să-mi dai,
O stea din cerul tău și-o zi din luna mai,
Vreo trei raze de soare şi-un colț din luna plină,
Un lung sărut pe frunte și nici urmă de vină.

Să le adun grămadă, să le fac adăpost,
Din ce ești tu în lume să-mi fac și eu un rost,
Pe mâna ta mă las, tu autor, eu vers,
Un loc să ne găsim în propriul univers.

Peste noi să cadă miros de portocale,
Să-mi numeri la ureche iubirea prin petale,
Senină să pășesc spre câmpul plin cu flori
Ce-ți ține loc de casă și mie-mi dă fiori.

Să ne-nvelim cu iarba, din frunze facem pernă,
Când moare păpădia, dorința glas să prindă,
Aprindem stele mii în depărtări albastre,
Închidem fericirea în inimile noastre.

Plânsul infinitului

Stau singură pe margine de drum
Și trec pe lângă mine oameni cu priviri pierdute,
Se duc și vin, mă ocolesc aici si-acum,
Iar eu mă-ntreb de ce nu stau și au cuvinte mute.

Un ins nu se aşază lângă mine
Pe umăr să mă bată și lacrima să-mi șteargă,
Să-mi ia-n brațe durerea și s-o ascundă bine,
Cu fapta bună-n suflet departe-apoi să meargă.

Păcat c-a mea tristețe e însuși infinitul,
Și nimeni nu se ostenește de praful greu să-l șteargă,
În loc să-l lustruiască, aprind încet chibritul
Și-n ghearele durerii îl lasă apoi să ardă.