De sub umbrela mea de ,,sperie-ploi”
Cu gest timid, mâna o-ntind spre tine;
Tu îmi faci semn, ești plin tot de noroi,
Nu este înțelept și nici nu se cuvine.
Cu spatele te-ntorci și dai ușor să pleci,
Dar teama nimicesc, m-arunc viteaz spre tine
Și nu-nțelegi nimic, din privire mă storci,
Însă îți râd în nas…să râzi și ție-ți vine.
Așa că-n patru zări umbrela azvârlesc
Și sar într-un picior din baltă-n baltă,
Ochii tăi râd când eu mă murdăresc;
Deși n-ai vrut, eu vreau aceeași soartă.
Când tu vorbești cu tine
Ce lucruri vă șoptiți?
Te-nveți singur de bine
Sau pașii sunt grăbiți?
Curat la suprafață –
Lucru de mântuială,
Dar eul o paiață
Ce nu-ți aduce fală.
Când tu vorbești cu tine,
Ia-ți timpul necesar,
Că vorba pleacă, vine,
Dar nu e în zadar…
Mă poartă astăzi pașii pe acasă,
Prin satul meu, al zilelor de ieri,
Când grijile nu mă făceau fricoasă,
Iar cartea și pisica erau scumpe averi.
Ne-am rătăcit voit pe drumul vieții
Și eu, și tu, și cel de lângă tine,
Am uitat de plăceri, am dat drumul și cărții,
Strâns-am afară multe, dar în suflet puține.
Poteci bătătorite cu râsete și cântec
Sunt astăzi neumblate și lacrimi strâng în pumni;
Picior de om să simtă, s-ar preschimba în farmec,
Dar n-avem timp și timpul ne scapă printre mâini.
Mă scald în amintirile de ieri
Astăzi mai mult ca niciodată,
Eu ți-aș fi dat, dar n-ai știut să ceri
Și ai rămas băiat sărac, iar eu o biată fată.
N-a fost de-ajuns să ne-nțelegem din priviri,
Am vrut mai mult, mai mult ai vrut și tu
Și ne-am mințit că sunt alte iubiri,
Când pentru mine erai tot, erai atu.
Tu astăzi te-ai întoarce, nici eu n-aș spune ,,stop”,
Cu pașii repeziți m-aș îndrepta spre tine.
Ar fi soare pe chip, dar în suflet potop,
Te las…să fii tu fericit și pentru mine.
Te-am întâlnit în zi de mai la braț cu timpul
Spunând că mergeți fericiți spre rai,
Dar nu am abdicat, am stat să-mi vină rândul,
Să ne plimbăm, de braț, noi doi în luna mai.
În zi rece de toamnă, tu falnic te găseai
Cu soarele de mână și zâmbetul pe față.
Te-am așteptat de-atunci, nici tu nu mai sperai,
Din acea zi de toamnă, să ne plimbăm o viață.
Pe străzi eu te-am văzut în zi de marți, ploioasă,
Te însoțeai cu viața, mergeați într-un tandem.
De-atunci am stat la pândă, cu tine să fac casă,
Din zi de marți, ploioasă, în rai noi să cădem.
Frumoase vremuri azi trăiesc,
Dar nu pot să nu-mi amintesc,
Copilăria ce-a trecut,
Scumpe meleaguri ce-am văzut.
Nu ne țineau din scurt părinții
Că n-aveau la noi pretenții,
Ne trăgeau la socoteală,
Doar când se vorbea de școală.
Cutreieram din zori de zi
Mândre dealuri și cămpii.
Lunca-ntreagă o luam la pas,
Nu țineam seama de ceas.
Nici la muncă nu ne-au pus,
Însă singuri ne-am propus
Să mai facem și avere,
Atât cât ne stă-n putere.
Și am strâns în acei ani,
Însă nu lucruri, nici bani,
Copii fiind, a noastră avere
Sta într-o simplă apreciere.
Azi îl numim voluntar
Și-l vedem doar prin ziar.
Voluntari eram și noi,
Dar n-o faceam pentru foi.
Zi de zi juleam genunchii
Spălând covoarele bisericii,
Fără să fim împinși din urmă
De lumea de prin comună.
Așa simțeam că se cuvine,
Că-i un lăcaș ce ne-aparține,
Deși eram cu mult prea mici,
Doar niște simpli novici.
Ce mai spălam la țoale,
La fântânele-n vale.
Ne dădeam ultima suflare
Seara, la dansuri populare.
Eram cu toții pui de om
Și ne jucam mereu șotron,
Dar nu uitam de cele sfinte
Și ne țineam de jurăminte.
Cu suflet și minte deschisă
Pășeam zilnic în biserică.
Ascultam cântând canoane
Și sărutam zeci de icoane.
Nici Tesluiul n-a scăpat,
Tot mereu l-am vizitat.
Scoici întruna adunam
Și ne făceam că le vindeam.
Vecinii ne intrau în joc,
Iar noi dădeam de noroc,
Frățește împărțeam câștigul,
Zburând căutam magazinul.
Bomboane, gumă, pufuleți,
Nu mai eram cei vorbăreți.
Un tatuaj pe mâna stângă
Și mama începea să plângă
La gândul că i-am dat de furcă
De ne freca, biata, cu țuică,
Să facă iar oameni din noi,
Frumoși, curați, fără noroi.
În fumul de autobuz,
De ne priveai, erai confuz,
Dar ce plăcere mai aveam,
Dansând în el, ne istoveam.
Frumoase vremuri am trăit,
Dar n-a fost timp de șovăit.
Frumoase vremuri de trăiesc,
Tot în trecut mă regăsesc.
Bunică dragă, mi te-ai dus,
La mână drumul tu mi-ai dat,
Erai ca toate mai presus,
Dar firul ți s-a terminat.
Cum sufletul să fie plin,
Când cu tine-ai luat jumate?
Cin’ să-mi mai spună că-i destin
Când mă urăsc că am păcate?
Eram mulți, dar cu o țoală
De vânt și ploi ne-ai apărat,
Acum casa este goală,
A cui să spun că sunt din sat?
Povești din negură de timp
Le curățai mereu de praf,
Pe lume cel mai scump cuvânt,
Al vieții mele scenograf.
Astăzi mă macină amintirea,
Unde să caut alinare?
Când tu îmi aprindeai privirea,
Eu îți aprind o lumânare.
Iubirea-i credință, și har, și putere, lumina ce izvorăște din suflet.
Departe-i abisul când oamenii plantează în suflet doar flori,
Și-i vară tot anul, iar timpul, voit a uitat să cearnă și nori
Pe bolta ce ține pe umerii grei, un soare ce-i numai un zâmbet.
Credința-i sămânța ce încolțește și te îndeamnă să iei și să dai:
Să iei frumusețea din orice poveste, să dai durerea jos de pe chip.
Când simți că n-ai aripi și trupul e jos, să nu rămâi căzut în nisip –
Viu grai e exemplul, să-l vadă și alții, dar nu cu alai.
Bunătatea-i zâmbet dus la rang de artă, dar uităm adesea și ne încruntăm,
Înaintăm în viață cu pietre dând în alții și purtând doar haine croite din noroi.
De ce să ne mințim că suntem buni ca sfinții, când mâna ne e caldă, dar sufletul e sloi?
Când Dumnezeu e calea și fericirea toată, n-ar fi mai simplu, oare, modelul să-l urmăm?
Cu părul răvășit și sufletul în palme, mă pierd în orizonturi sumbre,
Cu soarele și stelele-s certată, pe negură mă țin de-atâtea zile.
Urme de dor, de neajuns și frică, frumos împachetate în plicuri fără timbre
Prin poșta inimii ți le trimit; le-am vrut doar pentru mine, dar îmi sunt inutile.
Ieri am fost lacomă și egoistă, am vrut durerea toată s-o adun,
Ca tu să poți gusta din fericire, iar eu, din umbră, de mână să te țin,
Dar ai uitat de mine, fost-am soare o viață bun numai să apun,
Iar tu, un zâmbet larg, căldură și lumină, erai numai venin.
Spre tine să se-ndrepte, cu ochii plini de lacrimi și vorba rușinată
Acea durere multă, umilă și supusă ce îmi fura din suflet, adesea, primăveri.
Cu brațele deschise și chip scăldat în soare, primește-o de îndată.
P.S.: Să nu crezi că-ți vreau răul, căci n-am trimis-o azi, nici mâine… ci doar ieri.
Te uiți stângaci și rușinat la mine,
Hoață și eu, mă fac că nu pricep,
Dar de ai ști cât te-am chemat prin rime,
O viață-n doi cu tine să încep.
Iar azi, când inima ți-ai luat în dinți
Și fluturi tu eliberezi spre mine,
Când te-ai gândit de două ori ce simți
Ca nu cumva vreun rău să ne dezbine,
Tocmai acum găsit-am să mă joc
Cu sentimente, mângâieri și șoapte,
Iubirea toată eu să o sufoc,
În suflet, ție, să îți las doar noapte.
Bucurii pe dos 