Durerea de ieri

durere tarzie

Cu părul răvășit și sufletul în palme, mă pierd în orizonturi sumbre,

Cu soarele și stelele-s certată, pe negură mă țin de-atâtea zile.

Urme de dor, de neajuns și frică, frumos împachetate în plicuri fără timbre

Prin poșta inimii ți le trimit; le-am vrut doar pentru mine, dar îmi sunt inutile.

 

Ieri am fost lacomă și egoistă, am vrut durerea toată s-o adun,

Ca tu să poți gusta din fericire, iar eu, din umbră, de mână să te țin,

Dar ai uitat de mine, fost-am soare o viață bun numai să apun,

Iar tu, un zâmbet larg, căldură și lumină, erai numai venin.

 

Spre tine să se-ndrepte, cu ochii plini de lacrimi și vorba rușinată

Acea durere multă, umilă și supusă ce îmi fura din suflet, adesea, primăveri.

Cu brațele deschise și chip scăldat în soare, primește-o de îndată.

P.S.: Să nu crezi că-ți vreau răul, căci n-am trimis-o azi, nici mâine… ci doar ieri.

Salt printre orgolii

salt printrTe uiți stângaci și rușinat la mine,

Hoață și eu, mă fac că nu pricep,

Dar de ai ști cât te-am chemat prin rime,

O viață-n doi cu tine să încep.

 

Iar azi, când inima ți-ai luat în dinți

Și fluturi tu eliberezi spre mine,

Când te-ai gândit de două ori ce simți

Ca nu cumva vreun rău să ne dezbine,

 

Tocmai acum găsit-am să mă joc

Cu sentimente, mângâieri și șoapte,

Iubirea toată eu să o sufoc,

În suflet, ție, să îți las doar noapte.

Gânduri târzii

Am murdărit și astăzi foi,

Sperând să potrivesc cuvinte.

O poezie despre noi…

Puține versuri, s-o ții minte.

 

Ne pierdem azi mai mult ca ieri

În aburii uitării,

Iertare-acum să nu mai ceri,

Pradă mă las tăcerii.

 

Cu fața spre apus mă-ntorc

Tristeți să las în urmă,

Din răsărit lacrimi tot storc,

Târziu nu e să trec la cârmă.ganduri tarzii

La pas, printre gânduri

la pas

Cobor tăcută, treaptă după treaptă,

Pe scara ce m-afundă-n gânduri.

Le văd timide-ncătușate-n lanțuri,

Eu urlu, dar ele se-nțeleg în șoaptă.

 

Încerc cu greu zăvorul să-l desfac,

Să le adun durerea de prin oase.

Nu erau multe, la număr doar vreo șase,

Dar îmi părea că-s sute care zac.

 

Și toate mă privesc cu milă,

Căci, biata fată, lupte grele duce.

Ea poartă o povară menită să-i usuce

Un zâmbet cald și-o inimă senilă.

 

Minute-n șir se sfătuiesc în taină,

Apoi privirea și-o ațintesc spre mine.

Mi-ar da un sfat, m-ar învăța de bine,

Dar ce folos când inima comandă!

 

Și se așterne o tăcere albă.

Crunta durere tot mai adânc mă sapă,

Încep să plâng, de lacrimi fac risipă,

Pe chip, frumos, tristețea mi se plimbă.

 

,, – Ochii plâng șiroaie, inimă nebună,

Frunte-ai încrețită, privirea plecată…

Parcă ai fi, copilă, cu ceară picată

De nu vrei, nicicum, să fugi de furtună.”

 

Nu sunt zdruncinate, cu vorba mă ceartă,

Blânde și supuse gândurile mele.

Cu zor mă îndeamnă să urc treptele,

Să lupt să-mi fie bine, să nu mă mint că-i soartă.

 

Enigmă pentru suflet

Nu ştiu cine sunt, încotro mă îndrept.

Ce drum cu spini mă taie în bucăţi?

Aş cere ajutor, dar creieru-i inept,

Din temelii mă rupe cu proaste judecăţi.

 

Am ştiut cine sunt, dar ai fost tu aproape

Să mă pui la pământ cu vorbe care dor.

Eu credeam că iubirea te-nalţă, nu te rupe,

De ce de suferinţă îmi eşti tu scriitor?

 

Nu ştiu cine-am să fiu cu tine lângă mine

Când tu, mai mult ca alţii, primul arunci cu piatra,

Nu-ţi pun capul pe umăr ca să visez la mâine,

Nici să m-alinţi cu vorbe ce mult m-ar bucura.

 

În schimb, mă vrei aproape, să-mi tipăreşti în minte

Durere, vorbe crunte, neadevăr şi ură.

Când tremur lângă tine şi genele-s plecate

Se cheamă că-i iubire o aşa lovitură?

 

Când cred în tine sincer şi te admir orbeşte,

Dar tu nu crezi în mine, mă faci să mă-ndoiesc.

Când a ta vorbă rece inima-mi zdrobeşte

De ce cu toate astea, la tine mă gândesc?

Resemnare

resemnare

Priveşte-n pământ şi din nimic se-adună,

Ar spune ceva, dar cine s-asculte?

Se-napoiază spre ţărm, fugind de furtună,

O-ncearcă prea multe, dar vorbele-s mute.

Ridică privirea de zâmbet cuprinsă

Chiar dacă în suflet lumina e stinsă.

 

Afară cerul e senin şi soarele-i fidel

Pe dinăuntru cade ploaia şi-i noroi.

Cu cine să se certe când gândul e mişel

Şi vede-n inamici doar bravi eroi?

Durerea este multă şi la apogeu,

Iar ea nu vede-n zare urmă de curcubeu.

 

Şi cade pe gânduri şi mult se frământă

Culege amintiri de vreme uitate.

Cu greu recunoaşte că-i în lume absentă,

Dar şi-n ultim ceas tot îi iartă păcate.

Şi plânge şi speră şi printre lacrimi

Mintea-şi pregăteşte pentru alte patimi.

Toamna din suflet

Îmi place toamna, îmi place să-mi scald privirea în cele câteva frunze uitate prin copaci, să simt cum frigul se cuibărește-n oase și vântul mi-e tovarăș de drum. Îmi place chiar și ploaia, nici de noroi nu mi-e frică. Cu capul plecat,toamna știu să mă feresc de ea, să nu-mi ajungă la piele. Dar ce facem când toamna e-n suflet? Nu e nici vară, nu e nici iarnă, e doar ea, rădăcina durerii.

E toamnă și e la jumătate… Zâmbesc, pentru că sunt departe de iarnă, dar plâng, vara e la fel de uitată.

E toamnă și e frig, nici răsărituri nu mai sunt atât de multe, îți amintești c-am renunțat la ele pentru tine…

E toamnă și e uitare, e vis pierdut și zâmbet regăsit. E toamnă și e bine… e cald în suflet.

Fluturi

fluturiCând cerul e negru și privirea-nghețată

Și sufletul urlă de dor

Când piatra se sfarmă sub talpa udată

De lacrimi și-n spate te izbește un fior,

Aprinde lumina, mai scrie trei versuri

Și du-te spre rai pe aripi de fluturi.

 

Când vara-i deșert, dar în suflet e frig

Și trupul vrei să-l îmbraci,

Când alții văd în iubire câștig,

Dar sunt mai săraci decât cei săraci,

Tu trage cortina, maniac de visuri

Și bucură cerul alături de fluturi.

 

Când viața e tristă și n-ai mângâiere

Și răul te-aruncă pe căi neumblate,

Când speranța-i toată pulbere de stele,

Iar ura și minciuna îți sunt destinate

Vino mai aproape de soare, cer și chipuri

Și nu uita că-n suflet îți cresc și astăzi fluturi.

Spre apus, în pași grăbiți

apusRăsărituri am numărat sute, dar apusului mi-e greu să nu-i întorc spatele… totuși, azi am rămas cu fața spre el – după un lung și anevoios drum, cu picioare scăldate în praf și ochi aducători de ploi, cu mâini ce scăpau printre degete visuri și emoții desenate prin vene, azi am privit apusul, căci am privit către tine. Mi te-ai rupt din suflet bucată cu bucată și-atât de lacom ai fost încât ai rupt și din mine. Azi, pentru prima dată, am lepădat bagheta și m-am lăsat de magie: plec azi, plec mâine, te las ieri, rămâi singur de luni, n-au mai fost recuzită pentru spectacol, azi au fost adevăr. Un adevăr al cui? Adevărul meu? Adevărul tău? Și cine apus? Eu sau tu?

Leneș din fire, dormeai mereu până târziu. Păstrează ce n-ai avut, rămâi cu răsăritul, eu am să mă bucur de apus…