Dorință

Era odată într-un sat,
Sărac, pierdut pe hartă,
Un copilaș mult apăsat
De foame, frig și soartă.

Traiul nu îi era ușor,
Muncea din greu micuțul;
Să poată fi de ajutor
Își însoțea tăicuțul

La spart de lemne prin vecini,
La măturat ograda,
Săpat pământul prin grădini
Sau curățat zăpadă.

Și își dorea nespus de tare
Să nu-l apuce gerul
Desculț, cu piciorușe goale
Și vai de el, biet, băiețelul.

Singur odată auzise
Copiii înstăriți vorbind
Că eu domn ce se pornise
În ghete daruri îndesând.

Și dacă el nu avea ghete
Unde să-i pună Moșul, oare
Din traista lui cu bunătate
Curate raze de soare?

Nu ar fi vrut sa-l ocolească
Cum a făcut și până -acum,
Nu ar fi vrut nici să -l silească
Să se abată de la drum:

,,Să-i aduci, Moşule, te rog,
Măicuței să -i aduci răbdare,
Să rabde când eu sunt milog
Și nu-nțeleg că nu-i mâncare.

Tăicuței să -i aduci putere
Să mă mintă pe ascuns
Că lui nu îi este foame
Când mâncarea nu-i de-ajuns.

Mie să îmi dai credință
Să cred când ai mei îmi spun
Că viața nu-i doar suferință
Atunci când lacrimi adun”.

Așa vorbea în sinea lui
Micuțul cu picioare goale,
S-audă garda Moşului,
Să -i dea și lui acum târcoale.

Și este trist c-o sărbătoare
Pentr-un copil e o corvoadă…
Unul mai află alinare,
Dar mult mai trist e că-s grămadă.

Albastru

E zi de luni în calendare. Noiembrie, cinci.

Mă caut în prezent, dar mă găsesc atunci…

De mânecă mă trag să las totul în urmă,

Inima să o spăl și s-o usuc pe sârmă.

 

Să-i șterg din amintiri și s-o pictez albastru;

Roșu nu i-a priit, e toată un dezastru,

Să fie mai deschisă la minte și gândire,

Pe cel ce nu e demn să-l ducă spre ieșire.

 

Albastru e culoarea ce inima-mi deșteaptă

Și tot ce-a fost cotit de astăzi se îndreaptă,

Trecutele iubiri prin buzunar uitate

Se pierd ușor pe drumul către eternitate.

 

Printr-un simplu albastru inima se dezice

De roșul ce i-a fost până mai ieri complice;

Albastră să-mi pornească singură la drum,

Să piardă ce-a fost roșu în amintiri de fum.

 

Căci roșul a-ndemnat-o rapid să ia decizii,

Dar nu i-a spus că-i bun și-un calcul cu precizii,

Roșul a dominat-o când ea a vrut să scape,

Văzând cum disperarea a început să sape.

 

Și la ce bun să fie roșul drept ornament

Când inima e toată-mbrăcată-n pansament?

Albastrul e culoarea ce de azi înainte

Inima și pe mine o să ne reprezinte.

 

Albastru este cerul, albastră este marea,

Albastră să îmi fie și-n inimă chemarea,

Chemarea ce mă duce către Dumnezeu,

Căci El e tot albastru în sufletul meu.

Regăsire

Mă ascund în tăcerea unui gând,
Să-mi odihnesc zâmbetul rupestru,
Să pot de mâine curat să colind,
Să mă-nsoțesc în Gustar cu Austru.

Dar gândul nu tace ca până mai ieri-
Sătul să-şi înghită oful în sec
Și să colinde prin nicăieri
Nu-ndură să vadă un mândru zevzec.

Și se pornește ochii să-mi scoată,
Că nu sunt om cu cine-ar trebui,
Că floarea gingașă e, biata, tăiată
Și am udat, în schimb, bălării.

Cum prinse momentul, mă toacă mărunt,
Mă pune la zid pentru câte a tras,
Dar nu îmi pierd firea, ci fruntea-mi descrunt
Și mă deștept în al nouălea ceas.

Las timpul să curgă cât eu m-odihnesc
Acolo-ntre gânduri, pe brațele lor,
Din loc să o iau când mă trezesc,

Iar viața alb-negru s-o țin sub zăvor.

 

Bogați cu prea puțin

Prea multe vorbe nechibzuit născute,

Mult prea mult haos și prea multe dispute,

O lume prea grăbită să creadă în magie,

În carte, vis, iubire și scumpă poezie.

 

Prea multe nostalgii pe chipuri desenate,

Mult prea multe simțiri din inimă furate,

O viață ce se scurge cât ai clipi din gene,

Și-un zâmbet întâlnit pe prea puține scene.

 

Mult prea multe eșecuri întipărite-n minte,

Un număr mult prea mic de pași înainte,

O soartă prea gândită s-o mai putem avea,

Căci banul stăpânește și face doar ce vrea.

 

Când prea puțin din bine pe lume se găsește

Și mult prea mult din rău de lume se lipește,

Să nu îți pierzi speranța și să-ți spui în tăcere

Că ce-i puțin pe lume mereu va fi avere.

În brațe de noiembrie

Frigul izbește din șapte zări,
Pe brațe se lasă purtat,
Vina-i a mea, cu el am flirtat,
Perfidul maestru în deghizări.

Un soare cu dinți s-a vrut a fi
Și n-am cercetat, am luat-o de bună,
Cum la căldură eu sunt imună,
Dintr-o privire el mă citi.

Dar chiar de-i sunt dragă, nu-i sunt de ajuns,
De mine se scutură-n drum, lângă colț,
Căci e sătul să umble desculț,
Noiembrie-n oase și lui i-a pătruns.

Mândru din fire îmi lasă simbrie
Rece în suflet și cald pe obraz,
Iar eu, ca să pot să-i fac în necaz,
Zâmbesc amar și plec cu noiembrie.

Te caut să mă cauți

Aș vrea să scriu… Vreau să scriu! De patru zile încerc să îmi adun gândurile, dar fără succes. Am un amalgam de sentimente în suflet. Toate vor să iasă la lumină, dar se îmbulzesc la ușa sufletului și nu reușește niciunul să răzbată și să se așeze trufaș pe foaia albă.

Îmi iau și astăzi caietul în paginile căruia îmi odihnesc lumea, cu speranța că voi reuși să dau viață câtorva rânduri. După minute bune, eșec total… Încep să cred că cineva se răzbună pentru faptul că mă ascund, că nu dau ochii cu ochii tăi. Și ce bine se răzbună! Scriu de mai bine de trei sferturi de oră și șterg tot de atunci… Citesc încă o dată ce am reușit să înșir până acum, este a nu știu câta oară, pot deja să reproduc fără vreo dificultate totul. Citesc și-mi dau seama că n-am scris nimic concret; îmi spun iară că e timpul să mă adun. Reușesc în cele din urmă să notez ceva: ,,Cinste ție, carte iubită/ Că scoți lumea din ignoranță,/ O duci spre lumină, îi dai siguranță/ Și nici nu iei, pentru asta, vreo mită’’… Îmi șoptesc că e un început bun, mă încurajez singură și meditez mai departe.

După alte treizeci de minute sunt tot aici, în același punct, fără vreo virgulă în plus. Da, sunt tot aici pentru că am zburat spre tine, am uitat de ,,carte iubită’’ și de ,,siguranță’’, m-am văzut eu în siguranță în brațele tale. Și-am ajuns la ,,El zâmbește mult și zâmbește frumos,/ Ploaie, vânt și tunet degeaba lovesc;/ Nu e un secret, dar poate-i curios,/ De ce când zâmbești… zâmbesc?’’

Și iată o zi ce seamănă cu cele de dinaintea ei prin prisma faptului că mi-ești prezent în gânduri mai mult decât aș fi crezut, iar asta nu-mi dă voie să-mi pun ordine în idei, în mintea asta care parcă s-a albit peste noapte. Tu știu că ți-ai pus cândva inima la mine-n palme, să fie tot aici, iar la schimb să-mi fi luat versurile? Cu tine vorbesc, te știi prea bine!! De vezi cele mărturisite, caută-mă să împărțim lucrurile cum trebuie, poate ți-e de folos altceva la schimb. Te aștept de miercuri, îndrăznește să vii!

Povestea iei începe la Cezieni

https://www.facebook.com/www.cezieni.ro/

Cu rădăcini adânci pierdute-n vreme,

Povestea iei începe la Cezieni,

Când Principesa cu-origini brâncovene

I-a socotit destoinici pe olteni.

 

Și n-a rămas deloc nepăsătoare

Văzând femei ce spun povești cu acul,

Cum un tezaur din mâna lor răsare

Și pot împărăți cu-acesta întreg veacul.

 

Povestea, cu mult drag, a dus-o mai departe

Și-n suflet a țesut atâtea bucurii,

Un meșteșug de aur luat parcă dintr-o carte,

La noi a avut ia origini timpurii.

 

E zi de Sânziene și-n sat e sărbătoare

Că n-a murit acolo, în neguri de trecut,

O mână ce dă viață la viața viitoare

Și-un suflet ce-are-n sânge nevoia de cusut.

Creez vise!

 

Cioplesc în piatră un mănunchi de vise

Și le aștern apoi pe portativ,

Când Cheia Sol rănile își tivise,

Îi dau de lucru și-o privesc ostentativ.

 

Să le înșire ea, cum știe, după rang

Și să le cânte-ntr-un solfegiu monoton,

Iar când sunt gata, ca un bumerang,

Să mi le-napoieze într-un colț de donjon.

 

De-acolo, lucru cert, să știu că nu mai pleacă

Și nu rămân ca ieri, de vise pustiit;

Privirea n-o să-mi fie lăsată și posacă

Atunci când mă găsesc doar de ele hrănit.

Cer ajutor

Ce facem când ne pleacă iubirea?

Plecăm și noi, dar plecăm separat,

Cu gând împăcat și caldă privirea,

C-am încercat,  dar nu s-a reparat.

 

Dar ce facem când iubirea nu pleacă,

Însă noi suntem nevoiți să plecăm?

Când inima urlă și-n lacrimi se-neacă,

Dar creierul spune că ne vindecăm?

 

Caut răspuns,  dar nu îl găsesc

Și cer ajutor, la voi apelez…

Din rădăcină rău să cosesc

Sau pic cu pic să mă torturez?

 

…

Ieri am fost ,,doi”, astăzi doar ,,noi”,

Eu sunt aici și tu acolo,

Tot ce-am avut am dus la gunoi,

Am aruncat iubirea cât colo.

 

N-am fost în stare să ne păstrăm

Și ne-am greșit în aceeași măsură,

Când unul pe altul noi să contăm,

Strâns-am frustrări ce ne durură.

 

Și astăzi în mine iubirea vădește,

Nu vrea să plece, deși i-am cerut-

Că nu te-am iubit cum se iubește,

Eu te-am iubit cum am știut.